Fii animal, că de omenie ne-am convins!

Fii animal, că de omenie ne-am convins!

Îl chema Mickey (sau pe românește Michi). Când l-am primit avea zero ani, era roșcovan și era plin de păduchi. Îmi amintesc că se scărpina cu ciudă și supărare, chiar plângea de necaz. Eram cam de-aceeași vârstă dacă socotim echivalentul unui an câinesc în șapte ani de-ai noștri. Eu îmi trăiam a șasea primăvară. Multe povești frumoase încep primăvara. Asta nu face excepție.

Roșcovanul nu era un câine de vreo rasă anume. Era un patruped din specia Canis lupus familiaris de meserie șorecar (prestator, nu doar cu titlul). Pe vremea aia nu mă interesau rasele de câini. Nu cunoșteam noțiunea de rasist. Era prietenul cel mai bun al Dorinei – văcuța și erau nedespărțiti în zilele de mers cu ciurda la păscut. Nu știa ce înseamnă lanțul dar nici periatul, înmoțatul, spălatul în cadă sau alte răsfățuri ale unui câine de apartament. Era de modă veche, dormea la botul Dorinei în paie sub iesle.

În zilele de iulie când părinții mergeau la fân Michi nu putea lipsi. Iubea mai presus de orice libertatea și natura. Nu mai presus totuși decât pe mine, pe toată familia și pe prietena lui cea mai bună. Ca și alți câini de altfel avea de oferit iubire nelimitată și necondiționată. Dacă mă prefăceam că sufăr se îngrijora, chiar intra în panică. Fugea să caute ajutor și sunt sigur că s-ar fi sacrificat pentru mine. Pe atunci credeam că e noul meu prieten pe viață, doar că matematica timpului a mers în defavoarea lui (sau cred că a mea, dacă mă gândesc mai bine). Înainte ca eu să ating stadiul de adult, Michi își trăise zilele. Până la urmă chiar am fost prieteni pe viață: cei 12 ani ai lui.

Fii animal, că de omenie ne-am convins!
Michi

Iubirea, cu cât dai, mai multă ai

Recunosc, am fost binecuvântat să am o copilărie trăită printre animale. Povești ca aceasta a lui Michi mai am o sută. De la pisici, purcei, oițe, miei, iepuri, găini, rațe, văcuță și până la hamsteri și pești de acvariu, fiecare era fascinant în felul lui. Fiecare era o expresie plină de demnitate a vieții. Ele nu sunt în concurs cu nimeni. N-au de gând să ne conteste statutul de cea mai evoluată ființă de pe pământ. Știu în înțelepciunea lor că nu e așa. Cred că pricep chiar și absurditatea comparației. Ne dau mereu lecții de viață prin exemple de loialitate și sinceritate și au răbdare cu noi. Pe principiul meritocrației, câinii ne oferă mereu mai mult decât merităm. Ei știu că iubirea dăruită nu se consumă pentru că nu e o resursă finită, ba din contră se amplifică în ambele sensuri. Era o vorbă că ar fi interesant să devenim ceea ce câinii noștri ne consideră a fi deja.

Copiii și dobitoacele

Fii animal, că de omenie ne-am convins!


Când eram copil îmi amintesc că în fiecare dimineață mă trezeam cu gândul la ce mai face animăluțul meu preferat. Înainte de spălat pe față, uneori chiar în pijamale, mergeam să-l salut, să-l scarpin puțin pe burtă și să-mi iau doza de fericire. Părinții credeau în alte priorități: ”nu ieși afară dezbrăcat!” sau ”ia micul dejun mai întâi, că ai timp toată ziua de câine!”.

Când ești mic există o legătură mult mai strânsă cu animalele. Poate pentru că ești mult mai bine ancorat în lumea naturală. Împarți un teren comun cu ele. Adult fiind ”nu mai ai timp” pentru a le vedea adevărata valoare. Dai la schimb legătura cu natura pentru tot felul de artificialisme ”mai importante”. Cât de absurd sună să nu mai ai timp pentru iubire? Când și de ce se transformă în noi relația asta?

Mai avem multe de învățat de la ele și cred că suntem norocoși că împărțim aceeași lume; una mult mai frumoasă așa. Pot să spun că nu mă mai simt jignit de apelativul animal pentru că m-am convins cum stă treaba și cu omenia.

Spread the love:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus